==Hanul Constantin-Vodă==

Hanul Constantin-Vodă Hanul Constantin-Vodă Adresa: Podul Mogosoaiei Ani in existenta: 1696-1860 Autor: Cornel D. Hanuri Podul Mogosoaiei Calea Victoriei Google Maps*

Terenurile pe care se va inalta hanul Constantin voda au apartinut la un moment dat familiei Balacenilor. Propietatea acestora se intindea între Podul Mogoşoaiei şi Str. Smârdan şi între Str. Lipscani şi Str. Franceza. Aceasta zona numită uneori in documentele secolului al XVIII-lea, mahalaua Băilăceanului. Chiar si biserica Sf. Dumitru Poştă aflata in zona era adesea numită, la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi biserica Bălăceanului (fiind probabil paraclisul curţilor boiereşti).

In apropierea bisericii Sf. Dumitru Poştă care se afla pe acest teritoriu s-au găsit vestigii şi morminte din secolele XIV-XVI fapt care ne face sa credem ca aici exista la sfârşitul secolului al XV-lea o alta biserica, mai veche.

Pe data de 1 mai 1694 domnitorul, Constantin Brancoveanu, anunţa că a confiscat satele şi moşiile rivalului său, aga Constantin Bălăceanu, dupa ce acesta moare în lupta de la Zărneşti. Bălăceanu a fost acuzat de tradare de tara.

"Razbunarea domnului a mers pană acollo încît, după ce a expus capul lui Bălăceanu intr-un „prepeleac", în mijlocul ogrăzii, a dat poruncă „de i-au risipit şi curţiile şi oganda, de au rămas numai jărişte".

Pe o parte din aceasta proprietate, cuprinsa aproximativ între Calea Victoriei şi străzile Stavropoleos, Smardan şi Str. Franceza de astazi, Constantin Brancoveanu, a ordonat inaltarea unui mare han, iar restul proprietăţilor le-a dăruit mănăstirii Văcăreşti.

Un docmnent din 20 iunie 1793 ne descrie perimetrul hanului Constantin Vodă, dar aceasta data contrazice data de 1 mai 1694 de mai sus, data confiscarii proprietatii. Nu este cunoscuta cu precizie data la care a inceput constructia, nici anul cand a fost terminat hanul; sfarşitul secolului al XVIIl-lea sau inceputul celui urmator.

După construirea hanului, mahalaua a inceput a fi cunoscuta şi sub numele de mahalaua hanului Constantin vodă.

În 1719 a avut loc un incendiu "de la o casă mică şi proastă, iar focul s-a înteţit, trecând focul peste curte, a mers până la margine arzând şi târgul şi mănăstirile şi casele boiereşti"; se pare că atunci a fost afectat partial si hanul Constantin voda.

Într-un docmnent din 20 iunie 1793 se arată că perimetrul hanului Constantin Vodă era următorul: în partea de răsărit era despărţit de locul mănăstirii Stavropoleos prin ulicioara care mergea spre povarnă: lungul terenului, în această parte, era cuprins înspre grădina lui Tudor Nevolnicu şi locul Manii. Pe Podul Mogoşoaiei, în faţă, se învecina cu locul lui Pascu, ceauş de dulgheri, iar în stânga cu al lui Mihai Sârbul ce-l cumpărase de la Marina Văduva.

La scurtă vreme după construirea acestui han, în jurul său au mai apărut şi hanurile mănăstirilor Zlătari, Stavrepoleos, Greci şi Sf. Ioan Grecesc, a căror aşezare o cunoastem din planurile lui Borroczyn din 1852 şi al lui Jung din 1856, din care reproducem porţiunea cuprinzînd aceste hanuri.

Din documente şi din mărturiile contemporanilor rezultă că hanul lui Constantin vodă era unul din cele mai mari din Bucureşti. La 1820, hanul lui Constantin Brancoveanu şi un alt han mai mic din oras, Filipescu, aduceau Manastirii Văcăreşti, proprietatea lor, importantul venit de 14OOO de lei.

Fiind una din marile construcţii ale oraşului, hanl a fost folosit adesea drept spital sau cazarma pentru trupele străine in trecere prin Bucureşti.

Din documente cunoaştem şi numele unora din chiriaşii săi, printre care erau numeroşi meşteşugari, ca Ianache cojocarul, Manole cojocarul, Mina argintarul, Iani cofetarul, negustorul Neculi Ion, Iosef Brand „pantofar bărbătesc din Viena", sau spiţerii Roth şi Andrei.

La 1849, in cele 56 de „odăi" ale hanului locuiau 20 de chiriaşi, unele încăperi fiind neînchiriate.

Dacă stirile privind construirea hanului sunt destul de sărace, acelea privid dispariţia lui sunt foarte bogate şi ele arată imprejurarile in care au fost daramate şi alte cateva mari hanuri din oras. Principala sursă de informare în aceasta privinţă este un dosar din 1862, alcătuit cu ocazia procesului purtat dupa daramarea hanului cu unul din embaticarii Manastirii Văcăreşti.

In anul 1847, după ce hanul a fost afectat de marele incendiu din martie, prin adresa nr. 3647, Ministerul Cultelor a dispus ca încăperile hanului să nu mai fie inchiriate, deoarece in anul următor trebuia să fie dărîmat, aşa cum fusese dărîmat şi hanul Manastirii Sf. Gheorghe Nou.

La protestele proprietarului, care a arătat că, in afară de coltul din spre Uliţa Franceză, restul clădirii este ,,foarte sănătoasă", domnul a insarcinat pe inginerul maior Riudoilf Borroczyin să facă planul hanului şi „a-i da curată desluşire de ce are de făcur". Borroczyn a alcatuit planul hanului - atît al catului de sus, cat şi al celui de jos, plan care este inca accesibil.

Planul lui Riudoilf Borroczyin a arătat domnului că „totalitatea corpului pricipal al hanului Constantin vodă este in stare bună şi n-are trebuinţă de cit de reparaţii, condamnandu-se dăramarii numai nişte părţi ale lui accesorie ce dă în Uliţa Franceză şi impotriva caselor d-lui Belu (de pe Podul Mogoşooiei) şi care n-au nimic in comun cu corpul principal al hanului". Domnul aproband propunerea, Ministerul Cultelor a anunţat Ministerul de Interne că se poate închiria „numai pe acel an curent partea cea sdravănă a hanului, iar pentru cea de dărîmare să ia măsuri pentru apărare de orice primejdie". Cand Epitropia Sf. Mormant se pregătea să aducă la îndeplinire dispozitiile primite, a izbucnit revoluţia din 1848 şi hanul a fost ocupat de trupele turceşti asa incat nu mai era nici de gîndilt la vreo reparaţie".

După ce oştile străine, au parasite hanul la 31 iulie 1852, Sfatul orăşenesc Bucureşti anunţa că, dărîmarea hanului păsuindu-se numai pînă la Sf. Dumitru acel an, nimeni nu mai poate inchiria camere după aceasta data, cind acest han şi altele, "s-a hotărat a se dărama pentru a lor proasta construcţie". La hanul Constantin vodă trebuia să se dărîme „catul de sus şi in urmă să se observeze şi cel de jos".

La scurt timp dupa aceia, foarte posibil in urma protestelor proprietarilor hanurilor in cauza, stapanirea a dat un nou ordin pentru cercetarea hanurilor manastiresti. Cei doi arhitecţi însăricinaţi să cerceteze hanul Consitaintin vodă, Vilacrosse şi Heft, la 9 oct. 1852, au ajuns la urmatoarea concluzie cu privire la corpul principal al hanului: „se va dărama etajul de sus pe toată intiniderea clădirii despre Podul Mogoşoaiei şi Stavropoleos, lăsndu-se numai magiaziile boltite ale etajului de jos; se vor desfiinţa galeriile din lăuuntru ale etajului de jos". Ei au constatat că, "partea din colţ, despre Uliţa Mogoşoaei şi Stravropoleos, etajul de sus se află in mai bună stare decat restul acestui etaj, dar, precum se află inmbinat cu părţile otărite de dărimat, poate a Se pricinui cu dărîmarea acelei alte părţi o slăbire atat incat să ceară neaparat trebuinţa a ei dăramare". Domnitorul a dat ordin, să se dărame ce este de dărîmat mai urgent pînă la 26 oct. 1852 iar restul pană la 23 aprilie 1853.

La 31 oct. 1852, Sfatul orăşenesc Bucureşti anunţa iarăşi pe chiriaşii hanurilor Constantin-Vodă, Greci, Sf. Ioan, Stavropaleos şi Sf. Ecaterina că, „deşi parte din hanuri urma a se dărîma îndată acum după Sf. Dumitru şi parte la viitorul Sf. Gheorghe", dărîmarea s-a amînat pînă la 23 aprilie 1853, fiind necesar a se lua măsuri „pentru apărarea de orice primejdie".

Egumenul Manastirii Văcăreşti şi alţi egumeni, proprietari de hanuri au făcut apel la domnitor, iar acesta a revenit asupra hotărîrii luate, arătînd că, dacă în urma anchetei se va dovedi că părţi din clădire „nu ameninţă să cază, acelea pot rămîne deocamdată, mărginindu-se dărîmarea la aceleclădiri care toată ziua potfi pricinuitoare de primejdii pentru a lor dărăpănată stare, neputînd mijloci despre aceasta amînare, pentru cuvîntul că nu se pot reclădi indată, reclădirea necerînd vreo prispă, ci răimînind a se face potrivit cu mijloacele şi intr-o vreme cumpănită".

Pentru a intelege mai bine situaţia, domnitorul a organizat o a treia comisie de cercetare, formată din C. Pencovici şi arhitecţii Orăscu şi Vilacrosse, care, la 31 dec. 1853, raporteaza, ca şi Borroczyn inaintea lor, că „toate clădirile din partea hanului şi pană in Uliţa Franceză, cum şi partea din Uliţa Mogoşoaiei, clădită din paiantă, peste drum de dll. aga Belu, sunt in prostă şi primejdioasa stare si prin urmare trebuiesc dărîmate fără intirziere. Asemenea şi casa părăsită din mijlocul curţii".

Cat priveşte „toată cealaltă clădire despre uiliţele Stavropoaeos şi Mogoşoaia, în totul este destul de solidă, insă, fiind lăsată în neîngrijire a ei întreţinere, are trebuinţă de reparaţie, cand ar fi bine ca toate bolţile etajului de sus să se desfiinţeze". Se cere ca egumenul să nu mai inchiirieze încăperile hanului după 23 aprilie 1854 şi să aibă grijă de dărîrmarea acelei părţi care ajunsese in stare proastă.

La scurt timp după aceia incepe razboiul Crimeii şi hanul, primeşte subt acoperişul său" oştirea plecată la luptă. „După ce se linistiră vremurile", Epirtropia a vrut sa repare hanul, dar „află din zvon că guvernul se opune la asemenea reparaţie şi cere dărîrmairea hanului". Intr-adevăr, în sept. 1859, săpînirea a dat un nou ordin pentru dărîmarea hanului, punînd în vedere proprietarului că, dacă pînă la Sf. Dumitru nu va lua măsuri pentru reclădirea hanului, „guvernul îl va dărîma în contul proprietarului lui".

Dupa primirea noului ordin de demolare, Epitropia Sf. Mormînt a răspuns că „zidirea hanului Constantin vodă este atîta de solidă, incît cu anevoinţă s-ar putea reclădi altul de asemenea soliditate şi că este de prisos a se dărîma, cînd printr-o reparaţie ar deveni una din cele mai plăcute zidiri ale oraşului". Chiar şi chiriaşii au cerut guvernului să amine dărîmarea pînă la primăvairă, pentru că nu au unde se muta, se răspunde că „hanurile mănăstireşti, şi anume: Constantin vodă, Sf. Ion, Stavropoleos şi parte din Greci, ce de mai mulţi ani sînt hotărîte a se dărîma, dupe jurnalul încheat de onorabilul Consiliu al miniştrilor, pentru mai multe consideraţii comunicate Consiliului Municipal cu adresa d-lui ministru din întru cu no .. 7495, a chiibzuit a se amîna pînă la Sf. George anul viitor, cu hotărirea ca, dacă în termen de trei zile după trecerea Sf. George, nu se va începe dărîmarea lor, atunci să se execute această lucrare de guvern", cheltuiala fiind suportată de egumeni.

Pentru hanul Constantin vodă se invoca şi legea alinierii uliţelor, potrivit căreia „într-o stradă mai puţin largă de cat şase stinjeni, (clădirea) are să se supue la legiuita retragere şi prin urmare trebuie a se desfiinţa şi restul" (hanului). In această situaţie, Epitropia a inceput să dădme acoperişul, aratand din nou că clădirea este destul de solidă şi că „legea obligă la retragere pe cei ce voeşte a zidi, iar nu autoriză pe Municipalitate a pretinde, penttru lărgirea uliiţei, dărimarea unei zidiri care, despre soliditate, intrece orice s-ar putea dori". Ca urmare, cere voie Municipalităţii să repare hanul.

Sesizată de desfacerea învelitorii, Politia dă ordin egumenului să repare invelitoarea de la apartamentul locuit de familia Ciocaneli, care ocupa de zeci de ani o parte din han. Cand Epitropia solicita un nou ordin pentru repararea hanului, primeşte o altă dispoziţie, "de a desfiinţa totalitatea hanului, cat mai in grabă", sub amenintarea de măsuri „executive". Cum Epitropia raspunde că nu ştie ce să facă, să dărîme hanul sau să repare învelitoarea, în Aprilie 1860, prefectura, trimiite pompierii şi se apucă de dărîmarea hanului". La protestele egumenului Manastirii Văcăreşti., după ce se dărÎmase mai mult de jumatate din etajul de sus dinspre Podul Mogoşioaiei, se primeşte ordin să se oprească că vine o a patra comisie de cercetare.

Pe data de 11 iunie 1860, noua comisie, mai numeroasă, compusă din P. Poenaru, I. C. Petrescu, C. Păltineanu, arhitecţii Al. Orăscu, I. Schlatter, P. Tabai, Beniş şi Cuhnovski, după o scurta "esaminare" a hanului dezvelit şi cu parte din bolţi desfiinţate, a constatat „puţina lui soliditate, ai cărui pereţi despărţitori interiori, deşi groşi, se văzură cu mulţime de crăpături şi plesnituri în diferite sensuri". Zidurile dinspre uliţă erau "mancate şi cu cărămizile macinate la temelie"; prin spargeiea zidurilor şi mănirea ferestrelor de jos, "făcind-se din nou una mare, zidul de deasupra fiecărui ochii a dobîmdit crăpături, care în mare parte se intinde în sus pînă în catul superior, iar stîlpii dintre acele ohiuri şi uşi au rămas înguşti şi slabi". Intrucat hanul înfatisa un aspect de „o adevărată urîciune", la care se adăuga şi starea sa de dărăpănare, comisia propune „grabnica lui desfiinţare în totalitate, pană jos în faţa pămîntului, fără excepţie".

La 18 iunie 1860, Consiliul de miniştri şi apoi doomnul au incuviinţat „dărîmarea in total a hanului", după care pompierii au revenit şi au continuat operaţia de demolare. Epirtropia Sf. Mormânt, ştiind că dărimarea va costa foarte mult dacă o execută pompierii, „o dete urnui antreprenor cu ghiotura, care savarsi dăramarea". Aşa a disparut, în 1860, marele han Constantin Vodă de pe Podul Mogoşoaiei.

La 8 mai 1861 Consiliul municipal al oraşului hotăra „a se clădi încăperi provizorii pe tot tărîmul care a ocupat fostul han al lui Constantin Vodă, pe calea Mogoşoaie, pentru esposiţiune agricole naţionale şi de instrumente artorie fabricate în Principatele Unite". Clădirea trebuie să fie construită din lemn iar învelitoarea de metal; expoziţia urma să se desdhidă la 1 septembrie acel an. ln acest mare pavilion de scînduri a fost instalat apoi un circ, ai cărui artişti dădeau reprezentaţii foarte gustate de publicul bucureştean.

După dăramarea hanurilor Constaintiln vodă, Greci şi Sf. Ioan Grecesc de pe Podul Mogoşoaiei, în 1863, rămăseseră pe locul lor maidane pline de ruine, „ocolite de ziduri diforee, impetecate, bălţate şi arse, acoperite cu grămezi de molozuri şi de gunoiuri de tot felul". Aceste maidane înfăţişau străinilor un aspect ,,trist si barbar". La această dată, se propunea zidirea pe locul lor a unor „case cu simetrie şi uniformitate". In 1866 pe locul unde fusese hanull Manastirii Sf. Ioan cel Mare sau Grecesc zăceau incă mormane de moloz şi cărămizi, aşa cum asemenea ruine se mai găseau şi pe locul fostului han, numit acum Piaţa Constantin Vodă.

La sfîrşitul secolului XIX, intre 1894-1900, pe acest loc s-a înălţat Palatul Poștelor.

Din examinarea planurilor lui Borroczyn, rezultă că hanul lui Constantin Vodă (ne referim numai la dlădirea hanului propriu zis, făcand abstracţie de construcţiile anexe din spre uliţa Franceză ce fac parte din aceiaşi incintă) ocupa laturile de nord şi vest ale incintei, avand o formă generală de L, cu latura mare orientată către nord pe uliţa Stravropoleos, unude se găsea şi intrarea principală. A doua intrare era prin uliţa Franţuzească. Clădirea, destul de amplă, se compunea din două caturi, cu o distibuţie aproape identică, constind dintr-o înşiruire de camere de-a lungul unui pridvor sau coridor deschis către curtea intenioară. Mai evoluat şi - probabil - mai pretenţios decat alte hanuri din acea vreme, fiecare cameră avea şi oate o anticameră de dimensiuni aproape egale, în care se acceda din coridorul care oonducea la scări. Existau două scări exterioare, debuşind direct in coridor, amplasate pe latura nordica a clădirii, şi două scări interioare: una la capătul sudic al aripei de vest şi a doua în aripa de nord, la intersecţia cu cea vestică. Im zona scărilor interioare, către curtea interioară, se găseau. aşa numitele ,,plimbatori" sau „umblatoare" (closetele).

Structura constructivă precum şi mărturiile din rapoartele amintite mai sus coaduc la ipoteza că acoperirea fiecărui cat era rezolvată printr-o succesiune de bolţi cilindrice, dispuse perpendicular pe faţade şi rezemînd pe zidurile despărţitoare ale camerelor. Din păcate, planuriile lui Borroczyn nu indică şi sistemul de acoperire a incăperilor, aşa încît orice apreciere în acest sens se reduce la o supoziţie.

Cosiderind că, la data întocmirii planurilor, funcţiunile încăperilor erau, probabil, cele originare, rezultă că hanuI cuprindea 50 de „apartamente", 25 la parter şi 25 la etaj, compuse fiecare dim două camere plus cîteva incaperi de serviciu.

In ceea ce priveşte pridvorul, se pare că da data intocmirii releveului lui Borroczyn avea două structuri diferite: porţiunea adiacentă laturii nordice a hanuilui era rezolvartă cu stilpi din zidărie la parter şi coloane din zidărie la etaj, iar porţiunea de pe latura vestică cu stalpi din zidărie la parter şi din lemnla etaj. Privită în ansamblu şi comparată cu alte clădiri de acelaşi gen, construcţia hanului lui Canstantin Brancoveanu reprezintă un moment interesaint in evoluţia concepţiei constrctorilor de clădiri publice in Bucureştii de odinioară.

^[1] ^[2] ^[3] ^[4]

George D. Florescu ne spune ca hanul nu ajungea pana in Ulita Franceza "ci o limba de teren de partea stanga a acestei strazi, cam pana in dreptul strazei din dosul actualului palat al Postelor era ocupata de alte proprietati particulare" care se gaseau in stapanirea familiei Stirbey, coboratoare din ramura Draganescu, ce cumparase aceste terenuri la 1782, de la Safta Buzoianca.

Hanul se gasea intre trei ulite principale: Ulitei Mogosoaiei spre vest, Ulita Franceza, la sud si Ulita Stavropoleos la nord. Un document din 20 iunie 1793 ne arata asezarea hanului Constantin Voda. Astfel, in partea de est era despartit de proprietatea Manastirii Stavropoleos printr-o ulicioara ce mergea spre "povarna"; tot spre este se invecina cu gradina lui Tudor Nevolnicu si locul Manii. Spre vest spre ulita Mogosoaiei, hanul se invecina cu locul lui Pascu, ceaus de dulgheri, iar la stanga cu locul lui Mihai Sarbul, loc cumparat de la Marina vaduva. Pe coltul de sud-vest la intersectia Ulitei Mogosoaiei cu Ulita Franceza, hanul se invecina cu terenul lui Ianache Ulieru', loc cumparat de acesta, din propriile declaratii de la Postelnicul Matei Coca, cu 20 de taleri.

O alta informatie neverificata documentar este existenta unei bisericute in curtea hanului. Spre mijlocul sec. al XIX-iea Stefan Greceanu afla prin traditia orala despre o mica bisericuta aflata in curtea hanului si comunica acest lucru lui G. Ionnescu-Gion. Nici unul din istoricii vremii nu pomeneste nimic despre aceasta biserica. Daca urmarim cateva din hartile vremii putem vedea existenta unei structiri interne, in curtea hanului, care ar putea fii o mica bisericuta. In acelasi timp analizand planuriele lui Borroczyn din 1848(vezi imaginea de mai jos) acesta ne descrie susnumita structura drept o "constructie adaugata". Nici istoricul Fotino nu pomeneste aceasta biserica, din contra numeste hanul Constantin Voda pe lista hanurilor fara biserici.

Asa dupa cum am mentionat marele foc din 1847 a distrus hanul aproape in intregime si cu toate ca a ramas partial in folosinta nu a mai revenit niciodata la gloria de altadata. Hanul a fost demolat cateva ani mai tarziu, si oricum timpul hanurilor apusese dejea, o data cu aparitia hotelurilor moderne.

Dupa cum am mai mentionat dupa demolarea hanului a ramas un teren viran care se afla in stapanirea primariei, care il inchiria diferiteror circuri care aveau mare trecere la acea vreme , precum Circul Hutlemann si Circul Suhr. Circul Suhr era construit in intregime din lemn si nu era acoperit cu panza, fapt pentruu care dadea spectacole si in timpul iernii. In 1877, acest circ este transformat intr-un teatru, in care se jucau piese si se dadeau tot felul de spectacole,care de cele mai multe ori,incepeau cu o tombola. Dupa cativa anicircul afost demolat, terenul devenind Piata Constantin Voda. A pastrat acest nume pana in 1893. ^[5]