Hanul (de la) Gura Lupului

Hanul (de la) Gura Lupului, sau Hanul Blestemat

Hanul (de la) Gura Lupului Hanul (de la) Gura Lupului Adresa: Soseaua Mihai Bravu nr. 298(372 vechi) Ani in existenta: 1789-1940? Google Maps In cladire au functionat: Autor: Cornel D. *Hanuri *Sos. Mihai Bravu

Orice oraș respectabil din lume are un număr de mituri, legende sau povestiri fantastice care incita imaginația cititorului. Bucureștiul nu este cu nimic mai prejos, si are un număr impresionant de povestiri care frizează inimaginabilul. Povestea "Hanului Blestemat" este una dintre multele din aceasta categorie a "legendelor urbane". Hanul cu pricina se numea in realitate "Hanul de la Gura Lupului" devenit in tradiția populara "Hanul Blestemat".

Acest han, înconjurat si umbrit de salcâmi bătrâni, se afla la vremea lui cu mult in afara Bucureștiului, mai târziu la margine de București, dar in timp locul a fost învăluit de expansiunea orașului.

Zona in care se afla hanul ne este bine cunoscuta. Este vorba despre intersecția Șoselei Mihai Bravu cu Strada Dristor ului(fosta Gura Lupului). Da, Gura Lupului. Probabil pentru faptul ca primul stăpân al hanului a fost un anume Ioniță Lupu. Strada a căpătat cu timpul numele de Gura Lupului probabil pentru ca hanul se afla chiar in capătul străzii.

Hanul a fost deschis de acest Ioniță Lupu in a doua jumătate a secolului XVIII, nu se știe cu exactitate data, dar exista mențiuni despre han pe la 1789. Așa după cum am menționat se afla inițial într-o zona rurala, si locul era înconjurat de livezi si mai ales de vii. Vinul hanului, produs din recolta proprie era faimos si multa lume venea de departe ca sa îl deguste. Faima acestui vin deosebit de gustos a rămas probabil pana la închiderea hanului, si am găsit mențiuni despre el in publicații din deceniul IV al secolului trecut.

Așezarea hanului a avut de asemenea un rol major in notorietatea lui. Strada pe care se afla făcea legătura intre Oborul Vechi, Bariera Iancului, Bariera Vergului cu Drumul Dudeștilor si mai departe cu drumurile care mergeau spre Dunăre. Aceste drumuri erau constant bătute de neguțători care transportau tot felul de produse, si de ce nu, făceau si un mic popas la "Gura Lupului" unde se răcoreau sau se încălzeau de pe drum, in funcție de anotimp.

Revenind la legenda noastră urbana. Poveștile spun ca hanul era bântuit si poveștile cu întâmplări care de care mai ciudate abunda. Originea fantomelor si a strigoilor care bântuiau hanul si împrejurimile nu este tocmai clara. Unele povesti susțin ca intre viile din vecinătate o armata întreagă ar fi fost anihilata in timpul retragerii ei spre Dunăre (probabil este vorba despre o armata turceasca). Se vorbea ca morții acestei armate ar zace sub han si sub rădăcinile viilor ce se aflau împrejur.

Alte povesti afirma ca fantoma primului hangiu, Ioniță Lupu bântuie locul, revenind la han in fiecare noapte. Martori oculari susțineau ca l-au văzut mișcând butoaiele prin pivnițe, urcând si coborând scările, si plângând cu capul in palme.

Se spunea ca fantomele si strigoii se adăposteau in timpul zilei într-o fântâna care se afla undeva in fundul curții, fântâna pe care vizitatorii hanului si trecătorii o evitau cu frica, și pe care toți o știau drept “Puțul cu stafii”.

In afara de aparițiile care bântuiau hanul si grădinile adiacente mai exista si o alta manifestare; din când in când trecătorii puteau simți o vibrație si/sau un miros puternic pe care nimeni nu îl putea explica; nu mirosea a vegetație sau fructe sau pământ. Cei care au observat mirosul îl descriu drept "un miros pe care nu l-au simțit niciodată, o aroma ca de frica". După Ioniță Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeștii de pe moșia Grecenilor. Dar nici popa nu a putut să-l păstreze in buna stare, din cauza strigoilor care îl bântuiau. Se spune ca preoteasa a fost furată într-o noapte de o dihanie albă. Preoteasa a fost găsită după trei nopți, dormind lângă “Puțul cu stafii”, cu mintea "scrântită".

Drept urmare popa Gheorghe este nevoit sa vândă hanul unui anume Dumitrescu. Acesta la rândul sau închide hanul în 1890; cauze necunoscute. Hanul a fost redeschis prin anul 1907 de un anume Iordan Dumitrescu fiul hangiului care îl închisese in 1890.

Hanul (de la) Gura Lupului

In anul 1923 locul a fost cercetat chiar de poliție, chemata de vecinii înfricoșați. Fără nici un rezultat.

O alta întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în fața hanului, în josul treptelor de piatră.”

Hanul era bine cunoscut bucureștenilor din perioada interbelica pentru poveștile cu stafii si întâmplări de groaza. Subiectul a fost atins de mai multe publicații ale vremii si discutat in amănunțime.

Încet, încet, orașul si-a întins tentaculele iar hanul se găsea undeva in oraș, nu in afară așa cum își începuse existenta.

Intre timp, la nici o aruncătură de bat s-a construit o biserica terminata in mai 1823. La început a purtat numele de "Izvorul nou dintre vii" spre a o deosebi de Biserica "Izvorul Tămăduirii-Mavrogheni". Biserica se găsește pe șoseaua Mihai Bravu nr. 311 si se numește in ziua de astăzi Biserica Izvorul Nou.

Hanul lui Ioniță Lupu a trecut prin timp purtând diferite nume: Hanul Lupului, Hanul de la Gura Lupului, Hanul de la răscruce, Hanul blestemat iar in 1939 purta numele de "La Scăricica", nume dat de proprietarul de la acea vreme. In ciuda schimbării numelui hanul si-a păstrat aceiași faima de loc bântuit de stafii.

Nu cunosc soarta hanului in perioada postbelica. Voi reveni cu ultimele noutăți, daca le aflu.

Cu multumiri D-lui Lucian Onea - Face book: " "Scăricica" încă funcționa prin anii '80. Sistematizarea zonei a dus la închiderea și apoi demolarea localului. De-atunci până încoa', nimic semnificativ nu s-a mai petrecit in acest colț de intersectie. Bălării, gunoaie. La un moment dat aici a poposit și-un circ ambulant... Acum, zice-se, este amenajat acolo un părculeț. În fapt este iarăși un loc viran. Au revenit gunoaiele, au revenit balariile.Când și când, dintr-acolo razbate câte-un damf de mortaciune. Într-adevăr si locul, nu doar Hanul din Gura Lupului, pare blestemat."

Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecaţi peste acoperiş, scoborâm adânc într'o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo poate a premers chiar construcţiei bisericii Izvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa, şi magnetica pe care-o radiază şi astăzi, se prezintă deosebit de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş, ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape pe după sticle colorate şi borcane cu vişinată bă­trânească, înspre o câmpie cenuşie şi neagră, dîn faţă, ce-a rămas cu desăvârşire neschimbată, peste dinţii sutelor multe de anî. Câmpia asta a fost de bună seamă la fel chiar şi acum o mie şi două mii de anî. Pentrucă a fost atâta tot, câmpie netedă, goală şi tăcută, uitându-se si ea mirată poate înspre hanul ăsta din alte vremuri care, ca şî fantomele care se luminează noaptea pe sub arborii încărcaţi de rod ai gră­dinii, nu mai vrea să moară niciodată.Cu hanul ăsta însfârşît, aşa cum stă în picioare astăzi, ne găsim în ceea ce priveşte generările halucinante ale întunericului chîar în inima felu­lui de a vedea, a simţi şi a gândi al Bucureştilor de altădată.

Se găseşte intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şî ferit de arşiţe printr'un umbrar de şindrilă îne- grită, la numărul 372 al şoselei Mihai Bravu, cuo latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului.Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumă­tate a secolului al X V Ill-lea, de către loniţă Lupu, de unde-i vine şi numele, „hanul la Gura Lupului" („la gura", pentrucă se găsea chîar la deschizătura, la gura de-atunci a drumului zis astăzi strada Dristorului) împrejurul lui, în toate părţile, chiar şi în câmpia dîn faţă, se întindeau vii adânci, generoase, care dădeau dintr'o viţă fără altoi aşa numitul pe atunci „vin de grădină". Chiar în pustietatea lui dela 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentrucă actuala şosea Mihai Bravu lega cu un profil mai ridicat Bariera lan- cului, capătul Călăraşilor, O borul vechi, cu dru­mul Dudeştilor şî cu toate căile spre Dunăre, pe unde maî toată ziua hodorogeau harabele în­cărcate, tălpuîte cu şini groase. Dincolo de vii se albeau căsuţe de cărămidă, de pământ care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului.

Imprejurarea iniţială care-a determinat pripăşirea vedeniilor în grădina şi'n încăperile hanului, e foarte confuză. Unii susţin că pe locui acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. M orţii ei ar zac© şi-acum în adâncimile de sub han. A lţii mai apropiaţi afirmă că totul se datoreşte lui loniţă Lupu care căutând să afle taina apariţiilor tăcute şi îngându­rate din grădină, ar fi sfârşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scobora în pivniţă, mişcă boloboacele, uruind şi tocănind, şi plângând, cu obrazul în mâini, urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul co­coşului, în camera dinspre curte. încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei, strânge, într'adevăr între pereţii ei desumflaţi ceva depărtat, dizolvat, ferit oarecum, neo­bicinuit simţurilor noastre, care primesc o izbitură iute, uşoară, imediată, din aer.In dreapta deschide un şir de ferestre în care flutură zi şi noapte voaluri albe. Pe deasupra apasă burta unui tavan apro­piat şi gălbicios. Lângă ferestre, până în fund, mese mici, şi tăcere, care parcă stă pe scaune, aşteptând. Şi undeva, nu poţi preciza unde, o floare sau o buruiană aeriană, nevăzută, care nu şti cum miroase, de ce miroase, pentru cine.Din camera asta dai într'o curte strâmtă, care se lărgeşte mult în fundul unde s'au ridicat clădiri noui. Din curte, printr'o portiţă care scârţâie în soare, intri într'o grădină lunguiaţă, cu pomi mulţi fructiferi, legaţi unul de altul prin ramurile încăr­cate şi prin lanţuri de verdeaţă, care vine de jos, alcătuind, parcă un singur trup viu, mare, cât toată grădina. Şi 'n gră­dină e un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.In tot locul pe sub pomi au fost gropi de nisip altădată. Gropi deschise, zice-se de loniţă Lupu, în căutările lui.

Fundul grădinii răzbea odinioară în vii, înspre o cărare care ducea la un puţ, care luă şî el numele de puţul cu stafii. Măndică Păun, un căruţaş, de 74 de ani, născut în strada Gura Lupului şî care-a copilărit în locurile astea, locuind şi astăzi tot aici, povesteşte câte ceva din ale bătrânilor. După loniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii depe moşia Grecenillor. Dar nici popa n'a putut să-l stăpânească din pricina duhurior care se abăteau. Preoteasa într'o noapte, a fost furată de-o dihanie albă. Au găsit-o a treia noapte, dormind lângă puţ, cu mintea scrântită.Cu toate că era argat la popă, şi dormea chiar în grădină, moşul n'a văzut niciodată nimic să se întâmple peste obicinuit. Totuşi, popa vinde hanul, care trece în mâna tatălui Iordan Dumitrescu, proprietarul de astăzi.Şi acesta e nevoit să-l închidă în 1890, din nu se ştie ce cauze- Astfel rămâne părăsit, pustiu, până 1907, când îl re­deschide fiul. D. Iordan, cârciumarul, îmî afirmă categoric că tot ce se vorbeşte despre hanul ăsta, sunt născociri. Adaugă printre obrajii păroşi şi buzele groase: "Fleacuri"...Acum 13 anî, în urma numeroaselor întâmplări inexplicabile din grădină şi de prinprejur, poliţia a întreprins o anchetă, susţinută. Fără nici un rezultat. Anul trecut, în iarnă, după în­tunecare, un trecător a murit subrt, chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră.

lată, în câteva momente care-au vrut să fie drepte şi apro­piate împrejurărei însăşi, o proecţie uşoară dintr'un capitol stins, care n'a urmărit chiar o explicare, o lămurire a fantome­lor. Ţelurile astea sunt potrivite altor discipline, care-şi au locul în publicaţiile de specialitate. Aici s'a căutat să se îm­bujoreze o clipă obrajii supţi ai unui Bucureşti care s'a dus. Ca o luminiţă. Cu ploile lui negre. In fundul ninsorilor. Pe deasupra veacurilor. In fâlfâitul legendelor.Ca o părere de rău. Ca un cântec. In toamnă. Ca o bătaie din aripi.

Pentru a afla mai multe povesti "infricosetoare" cititi urmatoarele publicatii:

Realitatea ilustrată 11 iulie 1939 numarul 651

Ilustraţiunea română, 04, nr. 01, 1 ianuarie 1932

Bucurestiul Uitat